Un om vine într-o zi la rabinul comunităţii să-i ceară un sfat: „Rabi nu ştiu ce să mai fac, casa a devenit neîncăpătoare pentru familia mea. Stăm cu toţii, eu soţia, copiii şi socrii în două camere. Am ajuns să ne certăm în fiecare zi, suntem cu nervii la pământ.” Rabinul îl întrebă: „Animale ai? – Am o capră şi vreo 5 găini, răspunse omul. – Uite care este sfatul meu: ia cu voi în casă şi capra şi găinile şi vezi cum va fi.” Omul plecă mirat de sfatul pe care-l primi, dar făcu întocmai. Peste câteva zile reveni la rabin: „Rabi, e mai rău. La mine în casă e un balamuc total. Pe lângă înghesuială, acum e şi mizerie.” Rabinul îi zise: „Acum scoate animalele din casă şi vezi cum va fi.” Omul respectă sfatul, iar peste alte câteva zile se întoarse, cu ochii strălucind de bucurie.”Rabi, îţi mulţumesc pentru sfaturi, acum fără animale, casa ni se pare un paradis: e atât de liniştită, de curată şi de spaţioasă!” Această poveste rabinică poate fi aplicată oricui. Atunci când te afli la anaghie, cea mai înţeleaptă atitudine nu este să te lamentezi, ci să mulţumeşti că nu ţi s-a întâmplat ceva mai rău. – See more at:
,,,/////////////
O vorbă bună 140 – Aprecierile
remus-radulescu
Te simţi bine când eşti apreciat – este firesc. Aprecierile sau laudele pot fi însă şi periculoase. Îţi alimentează orgoliul şi de cele mai multe ori te fac să-ţi formezi despre tine o imagine supradimensionată.
O apreciere poate conduce foarte uşor la supraestimarea propriilor puteri. Şi aşa este întreţinută mândria, acea atitudine care te face să te simţi mai grozav, mai deştept, mai puternic, mai frumos decât alţii, şi decât eşti.
Nu-i aşa că nu vă plac oamenii plini de ei înşişi, lăudăroşi şi îngâmfaţi? Ei bine, atunci când eşti lăudat, e foarte uşor să cazi pradă mândriei.
Soluţia – nu e să respingi aprecierile sincere. Ar fi nepoliticos şi dăunător relaţiilor cu ceilalţi. Dar, te ajută să te păstrezi cu picioarele pe pământ, cred, următoarea atitudine: atunci când cineva te laudă, să-ţi aminteşti aproape instantaneu un defect pe care-l ai.
Şi dacă eşti sincer cu tine, nu se poate să nu-ţi ştii defectele. Nu e nevoie să le mărturiseşti, dar să le faci loc în propria minte exact atunci când laudele te încântă.
În acest fel, eviţi să te urci pe un piedestal construit de aprecierile celorlalţi, care cu cât este mai înalt, cu atât devine mai periculos atunci când cazi.
//////////////////////////
O vorbă bună 94 – Vrei să fii lăudat?
remus-radulescu
Când îţi iese un lucru bine, eşti mulţumit desigur. Şi te bucuri când se găsesc oameni să-ţi aprecieze reuşita. E firesc.
Dar când aştepţi să fii lăudat pentru că ţi-a reuşit ceva, nu mai e acelaşi lucru. Diferenţa este ca între a primi un obiect în dar şi a-l cerşi.
Trei călugări au primit la mănăstire sarcina să împletească în fiecare zi câte un coş de nuiele.
Unul dintre ei, vrând să fie lăudat, nu a făcut unul ci trei. La sfârşitul zilei stareţul a venit să vadă ce au lucrat cei trei.
Părintele, fiind un om duhovnicesc, a intuit gândul celui care împletise trei coşuri şi i-a zis: „Ai lucrat toată ziua pentru dracu”.
Vi se pare dură reacţia stareţului? Aşa şi este, dar are dreptate. Atunci când faci lucrurile ca să fii lăudat de alţii, lucrezi pentru a-ţi hrăni orgoliul şi nu de dragul lucrului bine făcut.
Şi într-un suflet în care orgoliul e prea alimentat, demnitatea nu prea mai are loc.
///////////////////////////////////////////
O vorbă bună 80 – Materialism
remus-radulescu
Un scriitor canadian a publicat un roman sub titlul „Iubirea învinge”. În ciuda unor campanii de promovare ale editurii, cartea s-a vândut foarte prost. Scriitorului i-a venit o idee pentru a atrage cumpărătorii.
A publicat într-un ziar de mare tiraj următorul anunţ: „Multimilionar, în vârstă de 30 de ani, înalt, sportiv, doreşte să se căsătorească cu o tânără care să semene cu eroina romanului „Iubirea învinge.”
Succesul nu s-a lăsat aşteptat. Într-o săptămână s-au epuizat toate cărţile.
Am citit despre această întâmplare într-o carte tot a unui scriitor canadian: Pierre Lefevre. Nu ştiu dacă întâmplarea e adevărată, dar spune multe despre ceea ce ne motivează în viaţă.
Banul, câştigul material, a ajuns să fie motorul aproape exclusiv care ne pune în mişcare. Devenim tot mai materialişti.
Paradoxul e că această atitudine nu ne îmbogăţeşte ci ne consumă. Şi asta pentru că materia măsurabilă în bani nu poate hrăni şi sufletul.
////////////////////////////
O vorbă bună 69
remus-radulescu
Aţi fost puşi în situaţia de a critica pe cineva sau de a refuza, nu-i aşa? În familie,la serviciu sau în alte împrejurări ne găsim în această situaţie de a spune lucruri care nu fac plăcere celorlalţi.
Şi aţi constatat desigur că e mai important modul în care o faci, decât faptul în sine. Şi asta pentru că una e să trânteşti în faţa cuiva: „nu am, nu pot!” şi alta să spui: „îmi pare rău, dar nu pot sau nu am ceea ce cauţi”.
În multe cazuri este mai important cum spui decât ceea ce spui. Confirmă acest lucru o poveste arabă despre un sultan care a avut un vis ciudat: se făcea că-şi pierdea pe rând toţi dinţii.
A chemat repede un tălmaci de vise. Şi ghicitorul i-a tâlcuit: „Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia dintre membrii familiei tale.”
Când a auzit, sultanul s-a mâniat foarte şi a poruncit ca tălmaciul de vise să fie biciuit pentru îndrăzneala de a-i fi prevestit o asemenea nenorocire. Voia totuşi să-şi înţeleagă visul.
A chemat un alt ghicitor. Acesta i-a tâlcuit: „Stăpâne, visul înseamnă că vei trăi mai mult decât toţi membrii familiei tale.” Sultanul s-a înseninat la faţă, i-a mulţumit ghicitorului şi l-a trimis la trezorerie să-şi încaseze răsplata.
Paznicul care-l însoţea remarcă un lucru: „Tu nu ai dat sultanului o interpretare diferită decât a celuilalt tălmaci.” Ghicitorul zâmbind îi răspunse; „E adevărat, dar i-am comunicat-o altfel.”
////////////////////////////
– Moştenirea
visarion-alexa
Un bătrân care agonisise în viaţa lui destul de multă avere, ce s-a gândit? Să o împartă copiilor săi cât mai trăieşte, contând, bineînţeles, pe dragostea lor de fii că vor avea grijă de el până la moarte.
După ce s-au văzut, însă, în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân şi l-au închis în cea mai întunecoasă, cea mai proastă cameră, dându-i, din când în când, un blid de mâncare.
Ce s-a gândit atunci bătrânul? Şi-a confecţionat o ladă pe care a ascuns-o sub pat. S-a dus la un vecin prieten căruia i-a spus cum îl tratează copiii, după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: „Împrumută-mi 200kg de argint în monede şi mâine ţi le aduc înapoi.”
Acesta l-a împrumutat, doar erau buni prieteni. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii cu mare zgomot, aşa încât fiii să audă.
Au privit prin gaura cheii şi l-au văzut pe bătrânul lor tată cât de mulţi bani are. L-a văzut şi cum i-a pus în lada respectivă, cum a încuiat-o şi cum a împins-o sub pat.
Peste câteva luni, omul s-a împrumutat din nou pentru o zi şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai atenţi cu el.
Într-o zi, bătrânul a murit, după ce s-a bucurat de atenţia copiilor lui lor în ultimii ani ai vieţii.
Moştenitorii s-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când aveau să rămână singuri.
Şi-au îngropat tatăl, au venit acasă, au căutat cheile şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit nimic altceva decât un baston de care era legată o hârtie pe care scria: „Cu un baston ca acesta să fie bătut orice părinte care-şi va da averea fiilor săi înainte de vreme”.
///////////////////////////////////////
O vorbă bună 65 – Bătrânul şi soţia lui
remus-radulescu
Sala de aşteptare la medicul de familie. Un bătrân cu un deget bandajat era vizibil nerăbdător să intre la consult. Îi spuse asistentei că în cazul lui e vorba de o urgenţă, întrucât peste o jumătate de oră avea o întâlnire importantă.
Medicul era ocupat cu un alt pacient, aşa că asistenta îl invită pe bătrân în anticameră să vadă ce are la deget. Era o mică zgârietură. În timp ce-l dezinfecta şi-l pansa din nou, bărbatul îşi ceru scuze pentru insistenţă, şi-i mărturisi asistentei că trebuia neapărat să ajungă la casa de bătrâni, unde la ora 9 avea întâlnire cu soţia lui la micul dejun.
De 7 ani, de când femeia era bolnavă de Alzeihmer, el nu lipsisise niciodată la întâlnire. Asistenta îi spuse: „Vă înţeleg atunci graba. Trebuie să fie tare bucuroasă soţia dumneavoastră că-i acordaţi atâta atenţie”. Bătrânul, cu o umbră de tristeţe în ochi: „Nu ştiu ce e în sufletul ei. Oricum de 5 ani nu-şi mai aduce aminte cine sunt.”
Asistenta se opri din pansat şi-l întrebă consternată: „Şi dumneavoastră mergeţi zilnic s-o vedeţi chiar dacă nu vă recunoaşte?” Bătrânul îi răspunse senin: „Ea nu mai ştie cine sunt, dar eu ştiu bine cine e ea”.
Bărbatul a plecat grăbit la întâlnire, iar tânăra asistentă a rămas mult timp cu imaginea ochilor acelui bătrân care străluceau într-un mod neobişnuit atunci când vorbea de soţia sa.
Şi a înţeles că dragostea adevărată înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.
////////////////////////////////
72 – Cinstea
remus-radulescu
Să fii cinstit înseamnă în multe cazuri să pierzi. Vi s-a întâmplat, nu-i aşa, să cădeţi pe locul doi atunci când aţi apelat la o metodă cinstită, în timp ce alţii au reuşit să-şi rezolve problema cu vreo şmecherie sau şpagă bine plasată.
Aţi rămas însă cu satisfacţia de a nu vă fi lăsat corupt. Deşi pare un dezavantaj într-o societate coruptă, cinstea rămâne totuşi o calitate care până la urmă te face să câştigi.
Confirmă lucrul acesta o poveste chineză despre un împărat care neavând copii a decis să-şi aleagă un moştenitor din mai mulţi tineri de rând.
I-a adus la palat şi le-a spus: „îmi va fi moştenitor cel care va reuşi să crească într-un an de zile cea mai frumoasă plantă care va răsări din seminţele pe care eu vi le voi da.”
Tinerii au luat fiecare câte o sămânţă şi au plecat la casele lor. După un an s-a întors fiecare cu planta sa.
Numai un băiat avea ghiveciul gol. Era foarte trist că nu reuşise să facă sămânţa să încolţească şi să răsară, deşi o udase şi o îngrijise foarte atent.
Împăratul se opri tocmai în faţa lui şi-i spuse: „tu-mi vei fi moştenitorul”. Toţi rămaseră uimiţi.
Împăratul îşi explică alegerea: „seminţele pe care vi le-am dat erau fierte şi nu aveau cum să încolţească. Voi toţi aţi sădit alte seminţe şi m-aţi înşelat. Singur acest băiat a avut curajul si cinstea de a aduce in faţa mea un ghiveci cu o sămânţă stearpă”.
În acest fel împăratul le-a demonstrat că cine seamănă cinste, câştigă încredere.
/////////////////////////////////////
90 – Formă şi fond
remus-radulescu
Tot ceea ce facem poate fi măsurat cantitativ şi calitativ. În cele mai multe cazuri calitatea e mai importantă decât cantitatea.
Şi asta pentru că avem în gena noastră umană căutarea binelui. La fel stau lucrurile şi în viaţa spirituală. Relaţia cu Dumnezeu nu se măsoară prin întrebarea cât, ci prin cum.
O femeie credincioasă care se ruga zilnic s-a gândit într-o zi: ce-ar fi să-şi numere rugăciunile?
Şi pentru a ţine numărul rugăciunilor a apelat la o metodă simplă. De fiecare dată când se aşeza în genunchi la rugăciune, punea într-un coş o nucă.
Avea o livadă cu nuci, aşa că avea la îndemână multe asemenea fructe cu care să-şi ţină socoteala rugilor.
Cu timpul, femeia a umplut mai multe coşuri în urma rugăciunilor sale. Era foarte mândră când le privea. Erau dovada credinţei ei arzătoare.
Într-o noapte a visat un înger care i-a spus să schimbe metoda. Când avea să spună o rugăciunea să spargă o nucă din cele adunate, dar să înceapă cu coşul pe care l-a umplut cel mai de demult.
Femeia a luat cuvintele îngerului ca pe sfatul lui Dumnezeu şi a făcut întocmai. Numai că nucile pe care le spărgea erau toate seci.
Atunci şi-a dat seama că timpul lăsase fructele fără miez, şi a înţeles că acelaşi lucru se petrecuse şi cu rugăciunile ei spuse doar pentru a fi contabilizate.
Pericolul acesta îl paşte, nu-i aşa, pe orice om care pune mai mare preţ pe formă decât pe fond.
///////////////////////////////////////
94 – Vrei să fii lăudat?
remus-radulescu
Când îţi iese un lucru bine, eşti mulţumit desigur. Şi te bucuri când se găsesc oameni să-ţi aprecieze reuşita. E firesc.
Dar când aştepţi să fii lăudat pentru că ţi-a reuşit ceva, nu mai e acelaşi lucru. Diferenţa este ca între a primi un obiect în dar şi a-l cerşi.
Trei călugări au primit la mănăstire sarcina să împletească în fiecare zi câte un coş de nuiele.
Unul dintre ei, vrând să fie lăudat, nu a făcut unul ci trei. La sfârşitul zilei stareţul a venit să vadă ce au lucrat cei trei.
Părintele, fiind un om duhovnicesc, a intuit gândul celui care împletise trei coşuri şi i-a zis: „Ai lucrat toată ziua pentru dracu”.
Vi se pare dură reacţia stareţului? Aşa şi este, dar are dreptate. Atunci când faci lucrurile ca să fii lăudat de alţii, lucrezi pentru a-ţi hrăni orgoliul şi nu de dragul lucrului bine făcut.
Şi într-un suflet în care orgoliul e prea alimentat, demnitatea nu prea mai are loc.
////////////////////////////////////////////
O vorbă bună 86 – Banii
remus-radulescu
„Banul e ochiul dracului” – ştiţi proverbul, toată lumea îl ştie, dar nimeni nu se fereşte de bani ca de diavol. Vrem bani, totdeauna mai mulţi.
Şi e normal să vrem, pentru că doar cu ei poţi cumpăra lucruri. Şi de lucruri avem nevoie ca să trăim.
E o problemă, însă, atunci când avem impresia că doar lucrurile care costă bani ne umplu viaţa. Atunci devine valabil proverbul. Banul e ochiul dracului când dintr-un instrument e transformat în scopul vieţii.
Un tânăr îşi întrebă duhovnicul: „Ce părere aveţi despre bani?” Părintele îşi invită ucenicul să se uite pe geam: „Ce vezi? – Văd nişte oameni adunând fân pe poiana de lângă mănăstire. – Acum uită-te în oglinda asta. Ce vezi? – Firesc mă văd pe mine.”
Şi duhovnicul zise: „Şi fereastra, şi oglinda sunt făcute din sticlă. E de ajuns să fie aplicat un strat subţire de argint pe geam pentru ca omul să nu se mai vadă decât pe sine.
Asta-i părerea mea despre banii din argint sau din orice alt metal. Când ţii prea mult la ei, ajungi să fii egoist. Şi ţine minte: banul e un servitor bun, dar un stăpân rău.”
/////////////////////////////////////////
74 – Hoţul nepedepsit
remus-radulescu
Când cineva greşeşte, drept e să fie pedepsit. Pedeapsa, se spune, îl ajută pe vinovat să se îndrepte şi să nu mai recidiveze. Nu e întotdeauna aşa.
Cred că v-aţi găsit măcar odată în situaţia de a pedepsi pe cineva care v-a greşit. Şi primul impuls a fost să-i vădiţi vinovăţia, nu-i aşa, cu alte cuvinte să-l faceţi de râs în faţa celorlalţi.
E un mod de a pedepsi, însă nu foarte eficient pentru a-l şi îndrepta pe vinovat. Şi ca să fiu mai concret vă povestesc o întâmplare despre un rege care s-a dus însoţit de câţiva curteni la o bijuterie ca să comande un inel pentru soţia sa.
După ce suita a ieşit din magazin, bijutierul a venit într-un suflet şi i-a spus regelui că-i lipseşte un diamant din vitrină.
Era la locul lui înainte să primească vizita regală. Regele şi-a dat seama că bijutierul acuză pe cineva de furt.
A intrat din nou în magazin şi a cerut un vas cu multă sare. Le-a poruncit celor care-l însoţeau să introducă fiecare pumnul în vas, să-l scoată afară şi apoi să-l deschidă.
După ce toţi au executat ordinul, sarea a fost vărsată pe masă şi între bobiţele albe era şi diamantul dispărut. Regele înţelept a vrut şi a reuşit să-i dea hoţului posibilitatea să restituie piatra furată, fără să-l vădească însă şi să-l facă de ruşine.
Şi a mai reuşit cred ceva: să câştige fidelitatea şi recunoştinţa unui supus, fie el şi hoţ.
////////////////////////////////////////
O vorbă bună: Noapte şi zi
remus-radulescu
Bunătatea şi răutatea unui om se văd, se zice, pe faţa lui. Omul bun are o anumită lumină pe chip, în timp ce omul rău e dimpotrivă, întunecat.
Nu ştiu cât de valabilă este această părere, dar drept este că chipul unui om tolerant şi înţelegător e mai destins decât mina încruntată a celui care are tot timpul ceva de reproşat.
Se spune că într-o mănăstire, stareţul, care era un om înţelept, şi-a întrebat într-o zi ucenicii: „Când vă daţi seama că noaptea s-a sfârşit şi a început ziua?”
Unul dintre călugări a răspuns: „Când reuşesc să văd vârful brazilor de dincolo de gardul mănăstirii.” Altul a zis: „Atunci când de la fereastra chiliei mele disting crucea de pe turla bisericii.”
Stareţul nu a fostr mulţumit de răspunsuri şi le-a spus varianta corectă: „S-a făcut ziuă atunci când reuşeşti să vezi un om oarecare şi să recunoşti în el pe fratele tău. Dacă nu poţi să faci asta, în sufletul tău este noapte, chiar dacă soarele e sus pe cer.”
Dacă e să aplicăm cuvintele acestui stareţ înţelept în dreptul fiecăruia, ce am găsi în suflet: lumină sau întuneric?
/////////////////////////////////////////
O vorba bună: lacrimile
remus-radulescu
Adam şi Eva la poarta raiului după ce fuseseră alungaţi.
Erau plini de ciudă şi supărare. Se acuzau reciproc.
Vina era a celuilalt. Toată această imagine îl întrista nespus pe Dumnezeu.
Şi-a dat seama că ceea ce crease avea nevoie de un adaos: ceva ce nu prevăzuse în planul iniţial.
Dumnezeu a trecut atunci uşor pe lângă Adam şi Eva şi le-a atins inima şi ochii. Aşa a creat lacrimile.
Primii oameni au început să plângă.
Amărăciunea, mânia şi apăsarea sufletească s-au topit încet. De atunci toţi oamenii îşi uşurează prin plâns sufletul încărcat de tristeţe.
E o capacitate pe care doar omul o are.
Dacă totuşi lacrimi există poate şi la alte vieţuitoare, numai omul e capabil să-şi manifeste regretul prin plâns.
Şi asta pentru că doar în cazul lui ochii sunt oglinda inimii.
////////////////////////////////////////////
O vorbă bună: Bunăstarea
remus-radulescu
Bunăstarea – e un scop al vieţii.
Căutăm toţi să trăim bine să avem bunăstare.
Numai că o identificăm aproape exclusiv în planul material al vieţii.
Trăieşte bine cel care are multe. Îmi permit să contrazic această idee.
Dar nu doresc să ridic în slăvi sărăcia.
Totuşi, se bucură de bunăstare, adică sunt bine, oamenii care reuşesc nu doar să aibă ci şi să fie.
Poţi să ai bunuri, şi poţi să fii bun.
Viaţa este o întretăiere permanentă a lui a avea şi a fi, cele două verbe fără de care exprimarea ar fi imposibilă.
Şi ca şi în comunicare, folosirea excesivă doar a unuia creează un dezechilibru. Iar dezechilibrul poate duce doar la o bunăstare aparentă.
Starea bună rezultată din acumulări materiale poate fi trecătoare.
Crizele economice ne-o dovedesc.
Bunăstarea lui a fi rezistă, însă, oricărei crize.
Şi asta pentru că a fi cinstit, bun, generos, a fi om de omenie într-un cuvânt, sunt valori care nu trec pentru că nu se măsoară cu banul efemer.
/////////////////////////////////////////////////
Dumnezeu are un singur nume
Vorbeau nişte copii într-o zi despre Dumnezeu. Unul dintre ei a observat: „Toţi avem două nume: un nume de familie şi altul de botez. Dumnezeu are doar unul singur. Ar trebui să-i mai găsim un nume, ca să aibă şi El două.
Şi fiecare a început să-şi dea cu părerea: „Eu zic, spuse unul, să-i zicem Dumnezeu Soare, pentru că soarele ne dă lumină şi căldură.”
„Eu zic să-i spunem Dumnezeu Apă, zise altul, pentru că fără apă nimic nu poate trăi pe pământ.” Altul fu de părere să-l numească Dumnezeu Pământ, pentru că pământul dă tuturor de mâncare.
La un moment dat, pe lângă ei a trecut un tată cu un copil mic în braţe. Îl legăna, îl mângâia şi i se citea în ochi dragostea pentru el.
Atunci unul dintre copiii sfătoşi a spus: „Cred că cel mai bine e să-l numim Dumnezeu Tatăl, pentru că El este ca acest tată care are grijă de copilul lui.
Şi toţi au căzut de acord că acesta este numele cel mai potrivit pentru Dumneze
////////////////////////////////////////
O vorbă bună – Răspunsul
remus-radulescu
“Nu aveti voi întrebări câte răspunsuri pot să vă dau eu”. Aşa ne spunea un profesor în Facultate.
Admiram spiritul enciclopedic şi ştiinţa de carte a acelui profesor, dar admiraţia se amesteca totuşi cu un soi de neîncredere.
Atitudinea suficientă şi superioritatea afişată faţă de noi nişte studenţi începători în ale cunoaşterii mă făceau să-l privesc circumspect pe magistru. Asta pentru că intuiam că nu poţi să ai răspunsuri la toate întrebările şi pe deasupra şi la cele nepuse.
O poveste valabilă în toate spiritualităţile spune că nişte ucenici au cerut voie maestrului lor să viziteze şi alt înţelept ca să-şi diversifice experienţa de învăţăcei.
Dar în acelaşi timp, voiau să fie siguri că acela era un maestru autentic. “Cum să-l verificăm?” şi-au întrebat învăţătorul.
“Puneţi-i următoarea întrebare, le-a spus acesta: În timpul rugăciunii, ţi se întâmplă să fii tulburat de gânduri străine?”
Tinerii au făcut întocmai şi omul le-a răpuns: “da, uneori gândurile dau năvală chiar şi când mă rog. – Întrebaţi-l acum, le-a spus maestrul, dacă ştie cum să alunge acele gânduri. Dacă are un răspuns nu este un maestru autentic”
//////////////////////////////////////
O vorba bună: Competiţie
remus-radulescu
Competiţia sau concurenţa este mama progresului, adică este imboldul care te face să creşti.
E valabil în comerţ, economie în general, adică în latura pragmatică a vieţii.
În dimensiunea spirituală, competiţia te face să cazi, atunci când naşte invidia şi dorinţa de a câştiga cu orice preţ.
Aş zice că omul îşi pierde nevinovăţia atunci când începe să simtă gustul competiţiei. Şi asta se întâmplă foarte devreme, în copilărie.
M-a convins de acest lucru un videoclip pe care l-am văzut de curând.
Era de la o competiţie de bebeluşi de până într-un an.
Taţii îşi lansau bebeluşii la un capăt al pistei, la celălalt îi aşteptau mamele încurajându-i să meargă de-a buşilea mai repede decât ceilalţi concurenţi.
Evident că bebeluşii nu înţelegeau despre ce e vorba. Se opreau ca să se atingă unii pe alţii, să socializeze la nivelul lor. Până la urmă unul dintre ei, atras de strigătele mamei, a ajuns la sosire mai repede decât ceilalţi. Era învingătorul, dar nu ştia ce i se întâmplă.
Cu siguranţă, mai târziu va afla, şi atunci îşi va pierde nevinovăţia, pentru că gustul competiţiei vine la pachet cu invidia, egoismul, căile necinstite de a învinge.
Din punct de vedere spiritual, există totuşi un mod de a te salva de la căderea provocată de spiritul concurenţial şi anume, să interiorizezi competiţia.
Adică să te întreci cu tine nu cu alţii.
Să te lupţi să fii mai bun nu ca să demonstrezi, nu ca să primeşti un premiu şi nici din invidie, ci doar pentru a-ţi învinge slăbiciunile, temerile. În fond, marii învingători, sunt oamenii care reuşesc să se biruie pe ei înşişi.
/////////////////////////////////////////////
O vorbă bună 154 – Voluntar
remus-radulescu
Câte lucruri faceţi în mod dezinteresat? Mă gândesc la servicii făcute nu unor persoane apropiate, ci unor necunoscuţi.
E ceea ce se cheamă atitudinea voluntară: să dedici un timp al tău în slujba altora fără să primeşti nicio răsplată pentru asta. Faceţi aşa ceva măcar o dată pe săptămână? Atunci jos pălăria.
Am aflat de curând de o asemena atitudine voluntară care m-a impresionat profund. În India, un ţăran a tăiat un drum în piatră pentru ca locuitorii din satul său să nu mai ocolească 8 Km până la cel mai apropiat orăşel.
El a lucrat zi de zi timp de 22 de ani cu ce a avut la îndemână: dalta şi ciocanul. A transformat o potecă îngustă într-un drum lat de 10 m şi lung de 200 de metri.
Dasrath Manjhi se numeşte acest indian. El a murit în 2007, la 73 de ani, dar consătenii săi vorbesc cu admiraţie de el.
Unii recunosc că la început l-au crezut un nebun, dar acum mărturisesc că îl consideră un erou. Dasrath Manjhi a făcut de unul singur ce nu au putut sau nu au vrut autorităţile locale.
A săpat zilnic în piatră timp de 22 de ani pentru alţii. N-a primit nicio răsplată. A rămas în urma lui un nume de Mare Om.
///////////////////////////////////////////////
14 – Omul şi creionul
remus-radulescu
Un om şi un creion. Pot face împreuna lucruri care înfrumuseţează viaţa. Vă gândiţi în primul rând la scris, apoi la desen.
Dar v-a trecut prin minte cât de mult se aseamănă omul cu instrumentul său, creionul?
Să le luăm pe rând:
– Şi omul şi creionul au partea cea mai valoroasă în interior: sufletul şi mina.
– Pe orice suprafaţă este folosit, creionul lasă un semn. Omul lasă şi el ceva în urmă.
– Creionul, pentru a fi un instrument bun, trebuie ascuţit din când în când – operaţie dureroasă pentru el. Omul trebuie să treacă şi el prin durere ca să devină mai bun.
– Creionul poate corecta greşelile pe care le-a scris. Omul la fel.
– Creionul face lucruri extraordinare dacă se lasă condus de o mână. Omul face şi imposibilul dacă se lasă în mâna lui Dumnezeu.
///////////////////////////////////////////
O vorbă bună 67
remus-radulescu
În vizită la fostul profesor. Elevii de altădată erau acum oameni maturi, cu familii, cu slujbe bune.
Din când în când, îşi găseau timp să-l viziteze pe bătrânul dascăl care le fusese diriginte în liceu şi de la care învăţaseră multe lecţii de viaţă.
Profesorul le oferi tuturor cafea, dar într-un mod neobişnuit. Aduse ceşti de mai multe feluri, al căror număr îl depăşea pe cel al foştilor lui elevi.
Unele erau din porţelan fin, altele din ceramică mai grosolan lucrată, unele erau ciobite, altele nici nu mai aveau coadă.
Profesorul îşi invită musafirii să se servească singuri cu cafeaua aburindă dintr-un ibric. Fiecare îşi alese o ceaşcă, iar pe tavă rămaseră cănile ciobite şi mai urâte.
Profesorul îşi turnă şi el cafea şi le spuse foştilor lui elevi: „Vedeţi voi, aţi fost foarte atenţi când v-aţi ales cănile de cafea. Şi asta pentru că aveţi impresia că o cafea e mai bună băută într-o ceaşcă scumpă.
În realitate gustul cafelei nu depinde de vasul în care o beţi. Şi viaţa e ca o cafea bună. Profesia banii, cariera, maşina, poziţia in societate sunt ca ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viata, dar nu sunt VIAŢA. Savuraţi cafeaua şi nu ceştile.”
În acest fel profesorul le-a mai predat elevilor săi de altădată o lecţie. Omul împlinit nu e cel care are multe ci cel care ştie să se bucur de ceea ce are.
////////////////////////////////////////
62 – Iubirea şi timpul
remus-radulescu
Zi frumoasă de primăvară. Pe o bancă în parc doi bătrâni se ţin de mână. Îi priveam de departe, nu auzeam ce vorbeau.
Ea îi spunea ceva zâmbind, el o asculta cu atenţie. La un moment dat el o mângâie pe faţa ridată cu un gest de o tandreţe cum n-am mai văzut decât la adolescenţi.
Mi-am zis: doi pensionari fericiţi. Mai rar o imagine ca asta. Mi-am adus aminte de o parabolă despre iubire.
Se zice că pe o insulă erau toate sentimentele. Într-o zi au fost anunţate că în câteva zile insula avea să fie inundată, aşa că toţi locuitorii trebuiau sa facă rost de bărci pentru a pleca.
Toate sentimentele şi-au construit câte o ambarcaţiune. Singură, dragostea, mai naivă, cu capul în nori, a rămas fără barcă.
La momentul plecării, iubirea se rugă de vecinele sale doar s-o găsi vreuna s-o ia pe vasul ei.
Bogăţia o refuză: barca îi era prea plină de aur, nu mai era loc.
Orgoliul nici nu auzi rugămintea iubirii. Tristeţea ar fi luat-o dar preferă să rămână singură.
La un moment dat, un bătrân îi zise: ”Vino în barca mea. Te duc eu”.
Când au ajuns la loc uscat, bătrânul a dispărut. Iubirea întrebă atunci cunoaşterea: „Cine este bătrânul care m-a salvat?”
Înţeleapta îi răspunse: „Timpul. – Dar de ce m-a salvat timpul? – Pentru că doar el e capabil să înţeleagă valoarea iubirii.”
Bătrânii din parc mi-au demonstrat că o poveste poate fi realitate.
////////////////////////////////////////
44 – Transformare
remus-radulescu
Tot ceea ce suntem şi avem e supus schimbării. De obicei sensul transformării este de la bine la rău.
În planul fizic, lucrul acesta este evident. Poate de aceea, tindem să credem că şi-n plan spiritual, lucrurile stau la fel.
Sufletul unui om însă se poate transforma şi invers – din rău în bine. Convertirile, numai aşa sunt posibile.
Am găsit de curând într-o carte o întâmplare, care confirmă că şi cel mai rău om poate deveni bun.
Un criminal, evadat din închisoare, ajunge, în fuga lui, noaptea, la o casă de la marginea pădurii în care stătuse ascuns.
Ştia că pe capul lui se pusese o recompensă. În casa de la marginea pădurii văzu pe fereastră o femeie în genunchi şi alături de ea un copil înfăşat.
Bătu la uşă cu nădejdea că va găsi ceva de mâncare. Nu pusese nimic în gură de câteva zile.
Femeia deschise şi fugarul reuşi să vadă pe faţa ei urma lacrimilor şterse în grabă. Spuse că avea nevoie de adăpost pentru noapte. Femeia îl pofti înăuntru şi se scuză că nu are nimic de mâncare.
Era foarte îngrijorată pentru că pruncul îi era bolnav. Era văduvă şi trăia într-o sărăcie lucie încât nu-şi permitea să meargă la doctori cu copilul.
Omul îşi aduse atunci aminte de mama lui care, la fel, rămăsese văduvă de tânără.
Dimineaţa se trezi, o luă cu el pe văduva săracă şi se duse direct la postul de poliţie. Se predă spunând că femeia care-l însoţea l-a convins s-o facă şi că ea merită recompensa.
Mama a primit banii, şi-a îngrijit copilul, iar criminalul s-a întors să-şi ispăşească pedeapsa, mai împăcat ca oricând.
//////////////////////////////////
132 – Egoiştii fericiţi
remus-radulescu
Egoiştii sunt mai fericiţi decât altruiştii – asta este concluzia unui studiu al unor cercetători americani, publicat într-o vestită revistă de psihologie. Cu alte cuvinte „fericiţi cei egoişti” şi „nefericiţi cei milostivi” ca să facem referire la Fericirile din Noul Testament.
Dar nu orice egoist este fericit, ci acela care este lipsit de sentimentul de vină că este egoist. Pentru că dacă ar avea acest sentiment nu poate fi fericit devreme ce este apăsat de ideea de culpă.
Dar cum se poate să fii egoist şi să nu simţi că eşti aşa? Asta doar dacă îţi suspenzi conştiinţa. Când îţi urmăreşti doar propriul interes, este imposibil să nu-ţi spună conştiinţa că nu eşti singur pe lume şi că alături de tine sunt oameni, pe care atingerea scopului tău egoist s-ar putea să-i afecteze.
Poate să nu-ţi pese, dar un sentiment că nu ai acţionat corect tot apare. Şi asta pentru că omul are conştiinţă care lucrează dincolo de ce vrea sau nu vrea el.
Ca să suspenzi acest organ spiritual numit conştiinţă, omul trebuie să devină un mic monstru. Şi iată că am ajuns la o concluzie neaşteptată a studiului de care am amintit: anume că egoistul fără sentiment de vină este un monstru fericit.
/////////////////////////////////////////
/
54 – Două mări în Ţara Sfântă
remus-radulescu
În Ţara Sfântă există două mări, sau două lacuri întinse. Una în nordul Israelului, Marea Galileii, cealaltă mai în sud.
Cele două mări sunt legate între ele prin râul Iordan. Marea Galileii e bogată în peşte, o ştim şi din Evanghelie.
Pe malul ei îşi câştigau existenţa câţiva dintre apostolii lui Iisus, pescari de meserie.
Cealaltă mare, din sud, mult mai adâncă şi mai întinsă, este din contră stearpă de orice formă de viaţă.
Nici un peşte şi nicio pasăre nu trăiesc în apele foarte sărate ale ei. Din această cauză i se şi spune Marea Moartă.
Şi totuşi, şi Marea Galileii şi Marea Moartă sunt alimentate de aceeaşi apă dulce a Iordanului. Cum se face că una este vie iar cealaltă cu desăvârşire lipsită de viaţă?
Există desigur explicaţii geologice, hidrologice. Nu mă refer la ele, nici nu sunt vreun specialist.
Am găsit însă într-o carte de eseuri o explicaţie morală. Şi anume: Marea Galileii este plină de viaţă, pentru că ceea ce primeşte dă mai departe. Râul Iordan se varsă în ea, dar apoi îşi continuă cursul spre sud.
Marea Moartă este moartă pentru că ceea ce primeşte reţine pentru ea, nu dă mai departe. Ce-i drept Iordanul sfârşeşte în a doua mare în care se varsă.
În Ţara Sfântă sunt două mări, iar în lume, nu-i aşa, sunt două feluri de oameni.
/////////////////////////////////////////////
37 – Iubirea gratuită
visarion-alexa
Mama şi copilul – pictură de Nicolae Tonitza
Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de 11 ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.
Cu un aer oficial, copilul înmână hârtiuţa mamei care, ştergându-şi mâinile cu un prosop, citi: „Pentru că am smuls buruienile din grădină – 5 lei, pentru că am făcut ordine în camera mea – 5 lei, pentru că am fost să cumpăr lapte – 5 lei, pentru că am avut grijă trei după amieze de surioara mea – 5 lei, pentru că am dus în fiecare seară gunoiul – 5 lei. În total 25 de lei.”
Mama îşi privi copilul în ochi cu multă blândeţe. În mintea sa reveneau o muţime de amintiri. Luă şi ea un pix şi scrise pe dosul hârtiei: „Pentru că te-am purtat în pântece 9 luni – 0 lei, pentru toate nopţile pe care le-am petrecut veghindu-te când erai bolnav – 0 lei, pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist – 0 lei, pentru viaţa pe care ţi-o dau zi de zi – 0 lei. În total 0 lei.
Atunci când în relaţiile personale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau dacă nu , ea nu mai este iubire.
////////////////////////////////////////////
129 – Zbor de fluture
remus-radulescu
Am vizitat de curând o expoziţie de fluturi tropicali vii. La Praid, în judeţul Harghita, într-o casă de lemn cu acoperişul transparent, o mulţime de fluturi de diferite mărimi zburau printre plantele din încăpere.
Ceea ce m-a uimit, dincolo de frumuseţea colorată şi delicateţea acestor insecte, a fost să aflu că fluturii nu trăiesc decât trei săptămâni. O viaţă scurtă, timp în care zboară, încântând ochii celor care-i văd.
Şi am mai observat ceva: ei îşi dezvăluie frumuseţea în toată splendoarea doar când zboară, când sunt în mişcare, pentru că atunci poţi să le vezi aripile colorate deschise.
Şi mi-am dat seama că aceste insecte oferă o lecţie extraordinară pentru noi oamenii. Fluturii îşi dedică viaţă, într-un mod inconştient, desigur, încântării celorlalţi.
Omul trăieşte mult mai mult decât un fluture, deci are mult mai multe prilejuri de a-i bucura pe cei care-l văd. E drept că ratăm foarte multe ocazii de a o face.
Dar, ce frumoasă ar fi viaţa dacă oamenii ar fi ca fluturii, adică, prin tot ceea ce fac să-i bucure pe ceilalţi. Şi mi-am adus aminte de această lecţie astăzi când este sărbătorită de catolici Fericita Tereza, Maica Tereza.
V-o mai amintiţi: călugăriţa îmbrăcată într-o mantie albă tivită cu albastru care-i îngrijea pe bolnavii din India. O vedeam în anii ‘90 la televizor.
Ea a trăit cu adevărat ca să-i bucure pe alţii. Maica Tereza spunea adesea: „De fiecare dată când zâmbesti cuiva, este un gest de dragoste, un dar către acea persoană, un lucru frumos.” Şi eu aş adăuga: „Un zâmbet poate fi ca un zbor de fluture.”
/////////////////////////////////////////
108 – Aripile
remus-radulescu
Un om asista la ieşirea unui future dintr-un cocon, adică din acel înveliş fibros în care unele insecte îşi depun ouăle.
Printr-o mică spărtură, se vedeau aripile fluturelui care prin mişcări lente încercau să lărgească orificiul pentru a ieşi la lumină.
După mai multe încercări, se pare că fluturele a abandonat, pentru că nu se mai vedea nici-o mişcare. Atunci omul se decisă să ajute la naşterea fluturelui.
Cu lama de la briceag lărgi spărtura în cocon, şi insecta ieşi imediat. Omul aştepta acum să-şi deschidă aripile şi să zboare.
Fluturele se mişca însă anemic cu aipile lipite de trup. N-avea să zboare niciodată pentru că ajutorul omului îl făcuse să se nască handicapat. Aripile sale nu avuseseră ocazia să se dezvolte prin efortul de a ieşi din cocon.
Greşeala făcută de omul cu pricina este de multe ori şi greşeala pe care o facem şi noi în educaţia copiilor. Plecăm de la ideea că trebuie să le asigurăm torul, să-i ferim de orice efort pentru ca ei să nu treacă prin aceleaşi experienţe prin care am trecut noi.
Obstacolele, efortul, sau greutăţile pot fi însă mijloace prin care copilul să-şi dezvolte calităţi care-i vor fi de mare folos mai târziu. Aşadar, grijă mare, să nu tăiaţi aripile propriilor copii!
de omul cu pricina este de multe ori şi greşeala pe care o facem şi noi în educaţia copiilor. Plecăm de la ideea că trebuie să le asigurăm torul, să-i ferim de orice efort pentru ca ei să nu treacă prin aceleaşi experienţe prin care am trecut noi.
Obstacolele, efortul, sau greutăţile pot fi însă mijloace prin care copilul să-şi dezvolte calităţi care-i vor fi de mare folos mai târziu. Aşadar, grijă mare, să nu tăiaţi aripile propriilor copii!
////////////////////////
O vorbă bună 95 – Încurajarea
remus-radulescu
Un pictor vestit primi într-o zi vizita unui bătrân. Vârstnicul îl rugă să-i evalueze nişte desene pe care le făcuse cu mâna lui.
Voia să ştie dacă au vreo valoare artistică. Pictorul privi schiţele şi-şi dădu repede seamă de stângăcia execuţiei.
Ca să nu fie prea dur în verdictul său, îi spuse bătrânului că desenele au o valoare redusă.
Atunci, omul scoase dintr-o mapă alte schiţe şi le arătă pictorului, spunându-i că aparţin unui tânăr. Artistul le privi şi constată măiestria cu care fuseseră desenate.
„Acestea, spuse pictorul, au altă valoare. Se vede că sunt făcute de o mână talentată. Ar trebui încurajat şi ar putea avea un viitor în pictură. Cine este autorul? Este fiul dumneavoastră?”
Bătrânul răspunse cu un aer trist: „Nu. Sunt eu, cel de acum 50 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele tale, poate aş fi avut o carieră ca pictor. Nu m-a încurajat însă nimeni şi talentul s-a pierdut.”
Adevărul e că toţi avem nevoie de încurajări ca să dăm ce e mai bun din noi.
Pentru unii, însă, încurajarea la momentul potrivit poate fi decisivă pentru viitorul lor. De aceea fiţi atenţi la talentele copiilor voştri.
O vorbă bună 73 – Complexul lui Adam
remus-radulescu
Obiceiul de a da vina pe altcineva pentru răul care ni se întâmplă se cheamă complexul lui Adam. Şi asta pentru că reflexul ne vine de la primul om, care după prima greşeală, aceea de a mânca din fructul interzis, când a fost luat la întrebări de Dumnezeu, a dat vina pe Eva – nu şi-a recunoscut vinovăţia.
Adevărul e că, de atunci, noi oamenii avem mania de a pune în cârca altcuiva, responsabilitatea pentru ceea ce ni se întâmplă mai puţin plăcut în viaţă.
Se povesteşte că într-o firmă, atunci când angajaţii s-au întors la lucru după pauza de masă au găsit cu toţii un e-mail cu următorul mesaj: „astăzi, colegul tău care te-a împiedicat de atâta timp să progresezi a murit. Dacă vrei să-ţi iei rămas bun vino în sala de conferinţe.”
Oamenii intrau unul câte unul în sala în care pe masă stătea un coşciug. Fiecare se apropia să-l vadă pe cel care le pusese beţe în roate, cu sentimente amestecate: tristeţe, curiozitate şi oarece satisfacţie pentru că s-a dus.
În coşciug nu era însă un om, ci o oglindă. Fiecare se vedea pe sine. Era lecţia pentru nişte oameni ce sufereau de complexul lui Adam.
78 – Binecuvântarea
visarion-alexa
Într-o buna zi, un renumit preot, după o carieră univesitară strălucită, s-a hotărât să trăiască într-un azil de bătrâni pentru a le fi de ajutor vârstnicilor internaţi acolo.
Ajuns în curtea azilului, în faţă i-a ieşit un bătrân slăbuţ şi bolnav care îl rugă: „Părinte, îmi dai, te rog, o binecuvântare?” Părintele răspunse automat la această cerere, făcând cu mâna semnul crucii pe fruntea bătrânului.
Acesta protestă, însă, cu vehemenţă: „Nu, aşa nu-i bine. Eu vreau o binecuvântare adevărată!” Preotul îşi dădu seama că îi răspunsese omului din obişnuinţă şi de formă şi îi zise: „Iartă-mă, am să-ţi dau o binecuvântare adevarată”, rosti parcă trezit din somn.
Bătrânul merse înspre preot, care purta un lung veşmânt cu mâneci largi care îi acopereau cu totul mâinile. Deodata, omul îl îmbraţişă şi îşi lipi capul de pieptul lui.
Fără să pregete, părintele îl învălui cu mânecile sale, aproape că îl ascunse în faldurile veşmântului său. Pe când erau astfel îmbrăţişaţi, părintele rosti: „Atunci când întâmpini dificultăţi şi viaţa îţi pare grea, aminteşte-ţi mereu că Dumnezeu te învăluie într-o iubire nesfârsita.”
Ideea că suntem blestemaţi ni se pare parcă mai uşor de acceptat decât aceea că suntem binecuvântaţi. Ar trebui să redescoperim frumuseţea binecuvâtării.
Când lucrurile merg rău şi viaţa ni se pare grea, să ne amintim că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu în fiecare clipă de viaţă.
88 – Dar din dar
remus-radulescu
„Dar din dar se face raiul” – ştiţi cu siguranţă proverbul care ne provoacă la generozitate. La prima vedere, această zicere înţeleaptă pare să spună că darul de aici primeşte o răsplată dincolo în rai, aşa că dărnicia n-ar trebui să fie condiţionată de primirea recunoştinţei aici şi acum.
Este şi aceasta o interpretare valabilă, dar dacă suntem mai atenţi la proverb, constatăm că darul face raiul, nu te trimite în rai. Asta înseamnă că generozitatea poate transforma într-un paradis mediul în care se mişcă generosul. Şi asta e posibil şi aici, nu numai dincolo.
Într-o mănăstire, călugărul care împlinea sarcina de portar a primit de la un ţăran care-şi avea via în apropiere un mare ciorchine de strugure. Omul i-l dăruise cu tot dragul spunându-i că este cel mai frumos ciorchine din via lui.
Călugărul portar se gândi că fructul l-ar bucura mai mult pe un frate mai bătrân şi bolnav. Merse şi-i dărui strugurele. Bătrânul îl primi cu bucurie, dar văzându-l aşa mare şi frumos, simţi că acest ciorchine ar sta bine pe masa stareţului.
Şi ciorchinele fu dăruit din nou. Stareţul se folosi şi el însă de strugure să facă o bucurie călugărului bucătar care stătea toată ziua în căldură lângă cuptor ca să facă bucate pentru toată obştea.
Ciorchinele ajunse la bucătărie, dar nu rămase acolo, pentru că a fost dăruit mai departe.
Şi aşa, dar din dar, fructul a trecut aproape prin mâinile întregii comunităţi şi a ajuns în final de unde pornise: adică la călugărul portar, primul care-l primise în dar.
În acest fel, un strugure dăruit a făcut dovada că în acea mănăstire era un mic colţ de rai.
145 – Adaptabilitate
remus-radulescu
Se spune că oamenii care reuşesc în viaţă sunt aceia care au o capacitate dezvoltată de a se adapta.
Eu aş zice chiar că sunt mai fericiţi oamenii dispuşi să se adapteze la tot felul de situaţii, decât rigizii, aceia care refuză să accepte noul şi schimbarea.
Şi sunt sigur că aţi constatat că perioada adaptabilităţii este mai degrabă tinereţea decât bătrâneţea. Ne pierdem această capacitate odată cu înaintarea în vârstă şi de aceea devenim tot mai trişti.
Dar cine reuşeşte să fie maleabil şi la bătrâneţe, cred că are o viaţă frumoasă.
Un ucenic şi-a vizitat maestrul care se afla pe patul de moarte: „Lasă-mi moştenire ceva din înţelepciunea ta!”, îşi rugă dascălul.
Bătrânul căscă gura şi îl pofti pe tânăr să privească înăuntru: „Am limbă în gură”, îşi întrebă învăţăcelul. „Desigur. – Dar dinţi, mai am în gură? – Nu răspunse ucenicul.
– Ei bine, ştii de ce limba e mai trainică decât dinţii? Pentru că este moale şi unduioasă. Dinţii cad repede, pentru că sunt tari şi rigizi.
Asta-i tot ce trebuie să ştii, încheie maestrul”. El de fapt i-a lăsat moştenire un sfat despre adaptabilitate.
107 – Femeia
remus-radulescu
Ce este şi ce vrea o femeie? Un banc spune că nici măcar Dumnezeu nu ştie. Eu aş risca însă o încercare de portret.
Biblia spune că Dumnezeu a făcut femeia „ca să nu fie omul singur” (Facere 2,18). Aşadar prima vocaţie a femeii a fost să aline singurătatea prin felul ei de a fi. Şi cum o putea face altfel decât prin sensibilitate, dragoste, mângâiere.
Istoria scoate apoi la lumină altă trăsătură a femeii – discreţia. În istoria religioasă a lumii, femeile sunt o prezenţă discretă.
Gândiţi-vă la Fecioara Maria. Este persoana care a ajuns pe treapta cea mai înaltă a devenirii umane. Ea l-a născut pe Dumnezeu printre oameni, fără zgomot însă, fără mare pompă. Ea a acţionat tăcut, cu răbdare, şi dragoste.
Iată un posibil portret generic al femeii: iubitoare, răbdătoare, dedicată şi discretă. Un bărbat, oricât ar fi de fascinat de frumuseţea fizică, exterioară, ştie să recunoască acest chip lăuntric al Evei.
Şi dacă nu e prea plin de el, bărbatul recunoaşte şi că în faţa femeii este inferior la capitolul sensibilitate, capacitate de dăruire, altruism.
Dar la fel de bine, observă că, atunci când femeia încearcă să se impună agresiv, este orgolioasă şi prea pragmatică, îşi pierde farmecul, pentru că prea seamănă cu un bărbat.
Aşa că de Ziua femeii o urare din partea unui bărbat: Doamnelor şi domnişoarelor, rămâneţi feminine, pentru că lumea are nevoie de sensibilitate, de delicateţe de discreţie şi de mângâiere – într-un cuvânt de feminitate!
\
128 – Am nevoie de tine!
remus-radulescu
El era un barbăt dur, cu o voce groasă şi o fire aspră. Ea, o femeie delicată, supusă şi discretă.
Aveau doi băieţi pe care-i crescuseră cum putuseră mai bine. Acum erau oameni la casa lor. După ce şi-a văzut fiii căsătoriţi, femeia a devenit din ce în ce mai tristă. Era pe zi ce trece mai slabă şi mai neputincioasă.
Bărbatul îngrijorat a mers cu soţia la doctori ca să afle de ce suferă. A făcut analize după analize, dar doctorii nu au reuşit să-i pună un diagnostic.
Pe când femeia era internată în spital, medicul îl chemă pe bărbat în cabinetul său şi-i spuse: „Soţia dumneavoastră, pur şi simplu nu mai vrea să trăiască. Noi nu i-am gasit nicio afecţiune majoră, care s-o aducă în această stare.”
Bărbatul veni la căpătâiul femeii lui, o luă de mână şi-i zise cu voce tremurândă: „Tu nu trebuie să mori. – De ce? întrebă soţia. Toţi oamenii mor – Tu nu, îi zise soţul, pentru că eu am nevoie de tine. – Şi de ce nu mi-ai spus-o până acum?, întrebă femeia schiţând un surâs trist în colţul gurii”.
Din acea zi, starea soţiei s-a înbunătăţit, asfel încât a fost externată după o săptămână. Au trăit până la bătrâneţe convinşi că totul are un rost atunci când cineva are nevoie de tine.
92 – Rostul de a trăi
remus-radulescu
Medicul intră pe uşă şi se îndreptă spre patul bătrânului ca să-i citească fişa agăţată la capul patului. Omul fusese internat cu o săptămână în urmă cu probleme de respiraţie.
Starea lui se agrava pe zi ce trecea. Medicul constată că parametrii din fişa bolnavului indicau o înrăutăţire a stării de sănătate.
Îşi dădea seama că pacientul lui era obosit să mai lupte cu boala şi se resemnase, apropiindu-se de sfârşit.
A doua zi, însă, medicul rămase uimit de schimbarea situaţiei. Bătrânul lui pacient era cu totul altfel.
Culoarea îi revenise în obraji, respira mai uşor, iar analizele arătau o îmbunătăţire a situaţiei.
Îl întrebă pe bolnav: „Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. Ieri eraţi foarte rău. Acum nu vă mai recunosc.”
Omul explică: „Domnule doctor, ieri m-a vizitat nepoţelul meu şi mi-a zis aşa: Bunicule, trebuie să te întorci repede acasă pentru că bicicleta mea s-a stricat şi nu are cine s-o repare. De-atunci parcă sunt un alt om.”
38 – Bunătatea convinge
remus-radulescu
Suntem de multe ori în situaţia de a-i convinge pe alţii că avem dreptate, sau că ceea ce vrem noi e bine şi pentru ei.
Cel mai simplu mod de a o face este să impui propria voinţă. Dacă eşti şi pe o poziţie de putere nu e greu de loc.
Aşa apar toate formele de constrângere. Poţi să-ţi impui părerea cu forţa, nu poţi, însă, convinge aşa pe nimeni.
Un băieţel aflat în vacanţă la bunici a găsit în grădină o broască ţestoasă. A început s-o studieze de la depărtare. Când s-a apropiat mai mult, broasca s-a retras în carapace.
Copilul încercă s-o facă să iasă cu un beţişor. N-avu succes.
Bunicul îl surprinse când scotocea cu beţigaşul în orificiile carapacei şi-l opri. „Nu mai chinui broasca, îi zise. Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie să faci”.
Luă broasca ţestoasă şi o duse în casă lângă sobă. Nu trecu mult şi broasca îşi scoase singură capul din carapace.
„Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva. Încălzeşte-l doar cu bunătatea ta, şi atunci va face cum doreşti tu.”
91 – Dumnezeu a murit
remus-radulescu
Un preot trecea printr-o perioada grea. Simţea că tot ce face e în zadar. Era descurajat şi supărat pe tot cel înconjura.
Starea lui i-a afectat şi relaţiile în familie. Soţia era foarte îngrijorată şi încerca prin optimismul ei să-i schimbe starea, să-l facă să-şi recapete speranţa. Fără succes însă.
Soţul îi era tot mai posac şi mai trist. Într-o zi se arătă în faţa bărbatului îmbrăcată în haine negre şi cu un aer îndurerat.
Preotul se arătă surprins: „Cine a murit? De ce porţi doliu?” a întrebat-o. Femeia i-a răspuns prompt: „Dumnezeu din ceruri este mort. Pentru el port doliu?
– Cum poţi spune aşa ceva, replică preotul? Dumnezeu e veşnic, nu poate muri?
– Crezi tu asta, întrebă soţia? În ultimele zile te-ai comportat ca şi cum Dumnezeu a murit. Cum poţi să crezi în existenţa Lui şi să cazi în deznădejde?”
Preotul a lăsat capul în pământ şi şi-a dat seama câtă dreptate avea soţia lui. Cine crede cu adevărat în Dumnezeu nu poate să-şi piardă speranţa.
Oricât de mari ar fi greutăţile care-l apasă, şi oricât de părăsit s-ar simţi, omul credincios ştie că mai este cineva care-i poartă de grijă.
79 – Puterea de a o lua de la capăt
remus-radulescu
După cutremurul şi tsunami-ul din Japonia
Catastrofa care a lovit Japonia a provocat în fiecare dintre noi, bănuiesc, dincolo de compasiune, întrebarea: „eu cum aş trece peste o aşa nenorocire; aş avea puterea s-o iau de la capăt în condiţiile în care pierd totul?”
Unii dintre noi chiar au fost nevoiţi s-o ia de la capăt la inundaţiile recente care au avut loc în unele zone ale ţării. Şi mă gândeam că e foarte greu să depăşeşti un aşa mare necaz, dacă nu ai exersat atunci când ţi-era bine, spiritul de sacrificiu.
Făcând acest exerciţiu de a renunţa voluntar la bunuri sau la propriile interese pentru alţii, te căleşti şi devii capabil să te remontezi atunci când eşti lovit de viaţă.
Japonezii au un exemplu în istoria lor care vorbeşte despre această încăpăţânare de a o lua de la capăt. E vorba de un mare maestru al budismului zen din secolul al XVII-lea care şi-a propus să traducă din chineză în japoneză învăţăturile lui Buda, aşa numitele „sutra”, un fel de Biblie budistă.
Opera era foarte costisitoare în bani şi timp aşa că maestrul a început să strângă suma din donaţii de la japonezi. Când a strâns banii necesari, o mare inundaţia a lovit Japonia lăsând pe mulţi oameni pe drumuri.
Maestrul budist a renunţat la gândul său şi a cheltuit toţi banii strânşi pentru a-i ajuta pe sinistraţi s-o ia de la capăt.
S-a apucat din nou să colecteze bani pentru opera sa spirituală. I-a adunat, dar când să se apuce de lucru, o molimă s-a abătut asupra poporului. A cheltuit din nou tot ce adunase pentru a-i ajuta pe oamenii disperaţi.
A treia oară, însă, a reuşit să-şi împlinească gândul, după 20 de ani. A strâns din nou bani în toată ţara şi a cumpărat plăcuţe de lemn pe care a tradus sutra în japoneză.
Maestrul budist se numeşte Tetsugen Doko şi este unul dintre marile personaje spirituale al Japoniei. Spiritul lui de sacrificiu şi puterea de a o lua de la capăt sunt, însă, pentru toţi un exemplu de atitudine în faţa vieţii.
5 – Petecul de cer
remus-radulescu
Doi turişti s-au abătut de la poteca trasată pe munte şi au ajuns la gura unei peşteri. Locul nu părea a fi virgin. Cenuşa de la un foc stins cu ceva timp în urmă şi uscăturile aşezate la adăpost într-o mică grotă erau semne că peştera putea fi chiar locuită.
Zgomotul unor paşi înăuntrul cavernei îi făcură pe cei doi să-şi ţină respiraţia. În gura peşterii apăru un bărbat îmbrăcat cu haine călugăreşti, cu o barbă lungă şi cu părul netuns strâns într-o coadă.
Turiştii rătăciţi crezură că s-au întâlnit cu vreun nebun fugit de lume. Omul îi salută însă politicos şi-i invită să intre arătând cu degetul în sus. Cerul se întunecase a furtună, aşa că cei doi turişti au intrat ca să nu-i prindă vijelia.
Gândul că au de-a face cu un nebun le-a pierit atunci când au văzut ochii omului ieşit din peşteră: foarte senini şi blânzi. Au aflat că omul e monah şi că de câţiva ani plecase de la mănăstirea din vale şi se retrăsese aici în singurătate.
Grota era amenajată ca o cameră. Într-un colţ patul de paie lângă care o icoană de hârtie şi o candelă aprinsă. Turiştii nu se abţinură să întrebe: „Cum puteţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume?”
Pustnicul zâmbi: „Dar nu-s sărac, am o mulţime de comori.” Şi călugărul îi chemă să le arate comoara sa. Şi-i duse în dreptul unei fisuri într-unul dintre pereţii peşterii: „Ce vedeţi, îşi întrebă musafirii?
– Nimic, doar un petec de cer. – Şi nu vi se pare asta o comoară minunată?, le replică pustnicul. Petecul asta de cer mi-e de ajuns ca să fiu fericit.”
5 – Petecul de cer
remus-radulescu
Doi turişti s-au abătut de la poteca trasată pe munte şi au ajuns la gura unei peşteri. Locul nu părea a fi virgin. Cenuşa de la un foc stins cu ceva timp în urmă şi uscăturile aşezate la adăpost într-o mică grotă erau semne că peştera putea fi chiar locuită.
Zgomotul unor paşi înăuntrul cavernei îi făcură pe cei doi să-şi ţină respiraţia. În gura peşterii apăru un bărbat îmbrăcat cu haine călugăreşti, cu o barbă lungă şi cu părul netuns strâns într-o coadă.
Turiştii rătăciţi crezură că s-au întâlnit cu vreun nebun fugit de lume. Omul îi salută însă politicos şi-i invită să intre arătând cu degetul în sus. Cerul se întunecase a furtună, aşa că cei doi turişti au intrat ca să nu-i prindă vijelia.
Gândul că au de-a face cu un nebun le-a pierit atunci când au văzut ochii omului ieşit din peşteră: foarte senini şi blânzi. Au aflat că omul e monah şi că de câţiva ani plecase de la mănăstirea din vale şi se retrăsese aici în singurătate.
Grota era amenajată ca o cameră. Într-un colţ patul de paie lângă care o icoană de hârtie şi o candelă aprinsă. Turiştii nu se abţinură să întrebe: „Cum puteţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume?”
Pustnicul zâmbi: „Dar nu-s sărac, am o mulţime de comori.” Şi călugărul îi chemă să le arate comoara sa. Şi-i duse în dreptul unei fisuri într-unul dintre pereţii peşterii: „Ce vedeţi, îşi întrebă musafirii?
– Nimic, doar un petec de cer. – Şi nu vi se pare asta o comoară minunată?, le replică pustnicul. Petecul asta de cer mi-e de ajuns ca să fiu fericit.”
vorbă bună 39
remus-radulescu
Bunătatea şi răutatea oamenilor se văd în ceea ce fac, dar se nasc într-un loc ascuns vederii: în inima şi-n mintea omului.
Cele mai multe gânduri rele vin din suspiciune. Un mare duhovnic român spunea că „în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”.
Suspiciosul este un om cu mintea strâmbă, pentru că judecă faptele sau intenţiile celorlalţi prin filtrul neîncrederii. Iar neîncrederea, de multe ori, deformează realitatea, creează scenarii la care cel învinuit de vreun rău nici nu s-a gândit vreodată.
Se spune că doi călugări au plecat într-o zi din mănăstire până la oraş după nişte cumpărături. Mănăstirea era izolată şi până la staţia de autobuz din sat trebuia traversat un râu.
Puntea fusese, însă, luată de ape la ultimele ploi. Călugării n-aveau altceva de făcut decât s-o ia prin apă.
Lângă râu, găsiră o femeie care căuta şi ea un loc mai puţin adânc pentru a trece apa.
Monahii îşi dădură seama că femeii îi era teamă să se încumete să treacă pe celălalt mal. Atunci, unul dintre ei a luat-o in brate si a trecut-o râul.
Dupa vreo două ore, celălalt călugăr, izbucni nervos:”Cum ai indrăznit să atingi acea femeie şi să o porţi în braţe?” Călugărul mărinimos raspunse calm: „Eu am lăsat-o din braţe acum două ore…dar se vede că tu încă o porţi cu tine!”
orbă bună 40 – Biserica perfectă
remus-radulescu
Am întâlnit deseori oameni nemulţumiţi. Unii dintre ei pentru lucruri mărunte, alţii pentru cauze mari.
De exemplu, unii sunt nemulţumiţi de propria biserică. La slujbe e prea mare aglomeraţie, preotul nu predică aşa cum ar vrea ei, vecinii de rugăciune sunt preocupaţi de cu totul altceva decât de gândul la cele înalte.
Sunt într-adevăr motive de nemulţumire, mi-am spus. Nu mai cred însă aşa de când am aflat de următoarea întâmplare:
Un tânăr, s-a dus la un călugăr bătrân care trăia retras în pădure. Îşi amenajase o căsuţă şi un loc de rugăciune ca o capelă.
Tânărul îşi mărturisi decepţia faţă de biserica la care mergea şi îi spuse bătrânului că are de gând să găsească o altă comunitate de credincioşi.
Călugărul îl duse atunci în mica sa capela şi-l întrebă: „Ce vezi? – Buruieni, muşchi de pământ, în acoperiş o crăpătură, observă tânărul .
– Şi totuşi, Dumnezeu locuieşte aici, răspunse bătrânul. Aşa e şi cu biserica ta. Nu poate fi curată şi perfectă, pentru că e formată din oameni.
Şi tu eşti om, şi-ţi spun: chiar dacă vei găsi o comunitate perfectă, în momentul în care vei intra în ea nu va mai perfectă.” Tânărul s-a întors acasă şi şi-a văzut cu alţi ochi biserica.
ă bună 89 – Să crezi
remus-radulescu
Noi românii suntem un popor credincios. Ni se pune eticheta asta după ce în urma unor sondaje, foarte puţini se declară atei.
Credinţa celor mai mulţi dintre noi, însă, e doar declaraţie, sau un soi de calcul interesat: „n-am ce pierde dacă cred în Dumnezeu”. Dar proba credinţei nu este recensământul, ci o situaţie limită.
Spunea cineva că ajungi să crezi cu adevărat în ceva, doar atunci când eşti gata să mori pentru crezul tău.
Se spune că odată un om a căzut într-o prăpastie şi s-a agăţat de un arbust rămânând suspendat deasupra hăului. A început să se roage cum n-o mai făcuse vreodată: „Doamne scapă-mă!”.
Dumnezeu i-a răspuns întrebându-l:
– Ai mers la Biserică?
– Am mers ori de câte ori am putut, dat promit să nu lipsesc în nici-o duminică dacă mă scapi de aici.
– Eşti un generos? Iţi ajuţi semenii?
– Da, cred că da, dar voi dărui şi mai mult în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă?
– Ai încredere în Mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?
– Da, Doamne, am încredere totală în Tine.
– Atunci, dă drumul crengii.
Trebuie s-o recunoşti că nu eşti atât de credincios încât să renunţi la toate punctele de sprijin şi să te agăţi doar de… Dumnezeu
rbă bună 83 – Critica
remus-radulescu
Cum îi priviţi pe cei care vă critică? Îi suspectaţi de subiectivism şi nu daţi doi bani pe ce spun, sau îi luaţi în serios?
O să-mi răspundeţi, probabil: „depinde de persoană”. Adevărul este că nu ne sunt prea dragi cei care ne critică. Asta din cauza orgoliului.
Şi totuşi, dacă suntem sinceri cu noi, trebuie să acceptăm că fără o evaluare critică, nu există şanse de progres în bine şi-n adevăr.
Se spune că un rege şi-a chemat într-o zi sfetnicii şi le-a cerut părerea despre el ca stăpân al lor. Le-a cerut să fie sinceri şi le-a promis tuturor câte o piatră scumpă.
Toţi au început să-l laude, fiecare scoţând în evidenţă câte o calitate a regelui. Unul însă a cerut îngăduinţa să se abţină spunând: „prefer să tac, întrucât adevărul nu poate fi cumpărat.”
Regele i-a zis atunci: „nu-ţi voi da nimic. Vreau, totuşi să-ţi aud părerea.”
Atunci sfetnicul i-a mărturisit: „sunteţi un om cu slăbiciuni şi defecte ca noi toţi. Dar greşelile maiestăţii voastre sunt mult mai grave decât ale noastre. Asta pentru că deciziile greşite ale unui rege se răsfrâng asupra întregului popor”.
Regele a rămas pe gânduri. I-a răsplătit pe toţi după cum promisese cu câte o piatră preţioasă, iar pe sfetnicul critic l-a făcut cancelar.
A doua zi toţi cei care primiseră pietrele au venit să reclame că nestematele sunt false. Regele le-a răspuns: „ştiu pre bine: sunt false la fel ca şi cuvintele voastre.”
Crucea Potir de Slimnic 
